N. Steinhardt – Jurnalul Fericirii [fragment][XIII]

— Echilibrul, iarăşi şi iarăşi.

Dumnezeu nu este cuminţenie lumească, formalism şi convenţii, literatură pilduitoare ori sclifosită cucernicie. Dar nu e nici delir sadic ori masochist. Transcendenţă e, transfigurare e, extaz e — dar nu frenezie, nu ameţeală; la frenezie şi ameţeală duceau dansurile şi orgiile sacre ale păgânilor; acolo, sau undeva tare pe aproape, mă tem că duc şi dansurile în horă ale derviştilor în sufism. În creştinism însă extazul nu e niciodată tulbure. Dionysos şi Apollo se limitează aici reciproc. O fericire simultan nebunească şi controlată.

Dealtfel, marii sfinţi, în frunte cu Tereza de Avilla şi Ioan al Crucii au socotit extazul ca legat de faza începătoare a unei vieţi mistice şi contemplative. Cu timpul, stările „convulsive” — chiar dacă nu au nimic în comun cu frenezia şi fanaticii (în sensul misterelor antice) — încetează şi sunt înlocuite cu stări de fericire calmă; după agitaţie vin liniştea şi cuviincioasa interiorizare; isihia e surâzătoare şi înţeleaptă, nu face tărăboi. De ce? Pentru că merge spre esenţe, în vremea ce oricare extravaganţă opreşte atenţia asupra amănuntului exterior. Omul care de dragul lui Hristos şi-ar vopsi barba în albastru sau ar purta o pălărie cu pană mare de păun nu va fi niciodată în ochii semenilor săi omul lui Hristos, ci omul cu barba albastră sau omul cu pana de păun la pălărie: amănuntul pitoresc (fie el oricât de nevinovat sau chiar nostim) e o stavilă pe calea ce duce la esenţă şi deci joacă rol de opritoare.

Cu atât mai mult, creştinismul nu poate avea nici o legătură cu magiile de orice fel (magie este luat în înţeles de procedeu tipizat cu efecte sigure independente de efortul spiritual: adică în sens opus alchimiei care, ea, presupunea în prealabil curăţenia sufletească şi mintală a operatorului), cu freneziile hedoniste, desigur, dar nici cu posesiunile, cu halucinogenele, cu beţiile oricât de vaticinant şi departe ar merge pe căile nopţii, pe aleile delectării ori stupoarei (Henri Michaux). Nu prea ştiu cum să mă exprim, aş vrea să spun că în extazul creştin fiinţa omenească nu încetează de a fi raţională, modestă şi mai ales discretă. Isihastul, neapărat, e fericit, clocoteşte de fericire, dar nu se prea vede.

El nu seamănă cu acele fantome dintr-o poveste poliţistă englezească, fantome care tot apăreau la o anumită oră într-o casă părăsită, purtând lumini şi făcând gălăgie. Despre acestea, detectivul consultat răspunde că, de bună seamă, crede în fantome (e un scoţian), dar adaugă: numai în fantomele discrete şi interiorizate, care nu atrag atenţia asupra lor şi nu apar mereu la aceeaşi oră şi în acelaşi loc purtând lumini şi iscând zarvă în mod ostentativ. Ostentaţia nu poate fi însuşirea unei fantome autentice. Fantomele există, dar sunt cuminţi, îşi văd de ale lor. Creştinul sincer — Doamne, iartă-mă — este supus aceloraşi reguli de modestie.
(Réne Guenon: oamenii ajunşi la stadiile înaintate ale spiritualizării şi iniţierii nu ne sunt cunoscuţi, ca şi cum n-ar fi, pentru că sunt cu desăvârşire detaşaţi de lume, de problemele ei şi de noi. Nu se manifestă, întocmai ca fantomele cinstite.)

N. Steinhardt – JURNALUL FERICIRII Editura Dacia [1991]

N. Steinhardt – Cuvinte de credinţă [fragment][I]

Daruind vei dobandi

Orb, neghiob si stramt la minte, cum ma aflu, n-am fost totusi atat de stupid si nestiutor incat sa cred ca Hristos ne cere sa dam din prisosul nostru: asta o fac doar si paganii.

Am fost insa indeajuns de nepriceput si de ratacit in bezna spre a cugeta – ceea ce pare intru totul conform cu invatatura crestina – ca ni se cere sa dam din putinul nostru, de nu si din prea putinul nostru. Ba am si mers pana la a ma invoi cu ideea ca din pilda celor doi bani aruncati de femeia vaduva in cutia darurilor (Marc 12, 41-44 ; Luca 21, 1-4) reiese indemnul de a da tot ce avem, toata avutia noastra.

A fost nevoie sa nimeresc a citi, acum catva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1998) pentru a intelege, cutremurandu-ma, infiorandu-ma, ca Hristos ne cere cu totul altceva. Si anume: sa dam ce nu avem.

Orb, neghiob si stramt la minte am fost. Si ferecat in chingile bunului simt celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut inchipui ca Hristos-Dumnezeul care a primit sa Se intrupeze si sa moara pe cruce aidoma celui mai nefericit si mai ticalos dintre muritori, ne va cere sa dam din prisosul ori putinul avutului nostru ori chiar avutul acesta intreg? Cum de ne-ar fi chemat la actiuni atat de simple, de apartinatoare lumii acesteia, de posibile adica?! Paul Claudel nu ni-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grairea: De ce va temeti? Sunt imposibilul care va priveste? Hristos, asadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: sa dam ce nu avem.

Dar sa-l ascultam pe Michaux: in manastirea unde ar dori sa fie primit se prezinta un candidat la calugarie. Ii marturiseste staretului : sa stiti, Parinte, ca nu am nici credinta nici lumina nici esenta nici curaj nici incredere in mine si nici nu pot sa-mi fiu mie insumi de ajutor, iar altora cu atat mai putin; nimic nu am. Firesc ar fi fost sa fie de indata respins. Nu asa insa. Ci staretul (abatele, zice poetul francez) ii raspunde: Ce-are a face! Nu ai credinta, nu ai lumina; dandu-le altora, le vei avea si tu. Cautandu-le pentru altul, le vei dobandi si pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele si semenul tau esti dator sa-l ajuti cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, usa a treia pe dreapta. Nu din prisosul, nu din putinul tau, ci din neavutul tau, din ceea ce iti lipseste. Daruind altuia ce nu ai – credinta, lumina, incredere, nadejde – le vei dobandi si tu. „Trebuie sa-l ajuti cu ceea ce nu ai.” „Dand ce nu ai, dobandesti si tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ti lipsesc.”

„Cu ceea ce crezi ca nu ai, dar care este, care va fi in tine. Mai adanc decat adancul sinei tale. Mai tainuit, mai infasurat, mai limpede izvor navalnic care circula fara oprire, chemand, imbiind la partasie.” Da, numai asa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum intotdeauna ne-a invatat: de vrei sa carmuiesti, slujeste; de vrei sa fii inaltat, smereste-te; de vrei sa mantuiesti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei sa-ti recastigi nevinovatia, recunoaste-te vinovat) si uluitor (de vei da ce nu ai, vei dobandi si tu ceea ce ai dat altora).

Nicaieri, in afara de Evanghelii, nu cred sa se fi vorbit mai raspicat si mai crestineste decat in micul poem al lui Michaux care mi-a starnit stupefactia si entuziasmul. Poate in unele fragmente din Fratii Karamazov si Demonii, poate Cervantes faurindu-l pe El nuestro Senor Don Quijote, El Christo espanol, poate Albert Camus in textul despre Oscar Wilde (intitulat Artistul in puscarie) si despre mergerea catre Hristos nu prin suferinta si durere (cale buna, inferioara totusi), ci prin exces de fericire si in clipe de euforie (cale superioara). Nicaieri nu cred ca vreun poet ori prozator sa fi vorbit mai de aproape de Cel neapropiat.

Dand ce nu avem, dobandim, prin ricoseu ceea ce – cu nemaipomenita sfruntare – ne-am incumetat a darui altuia. Lectia e valabila pentru orice crestin, cleric sau mirean. Pentru monah indeosebi. Sa nu se ingrijoreze, sa nu se sperie, sa nu se framante calugarul care isi simte launtrul desart, bantuit de neincredere si slabiciune, cuprins de intuneric si seceta; sa nu ia catusi de putin aminte la acestea toate. Ispite ale deznadejdii, netrebnice siretenii ale celui rau si uscat. Sa dea celor care vin la el – in chilia lui, in gradina manastirii, pe cerdacul arhondaricului, la usa altarului – ca sa afle credinta, intarire, lumina si o bruma de speranta – ceea ce ei asteapta de la el si ceea ce el prea bine stie ca in clipa aceea se poate intampla sa nu aiba. Sa le dea. Si, dandu-le, se vor rasfrange si asupra-i, se va milui si el din pomana facuta altuia. „Dand lumina pe care nu o ai, o vei avea si tu.” Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lamureste mai in adancime textul de la Matei 25 despre Infricosata Judecata? Nu cumva cei buni au dat insetatului din apa de care si ei duceau lipsa; infometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina dupa care si ei jinduiau?… Secretul vietii calugaresti se arata a fi: sa indraznesti a da ceea ce vremelnic se intampla sa-ti lipseasca. Iata paradoxul crestin in toata plinatatea, splendoarea si virtutea lui. Dar iata si fagaduinta uluitoare: dand ceea ce nu ai, dobandesti ceea ce ai stiut sa dai din golul fiintei tale. Darul suprafiresc se reflecta asupra-ti, se intoarce la tine ca un bumerang, ca o raza de lumina proiectata de oglinda – si te inavuteste, te implineste, te covarseste.[…]

N. Steinhardt – Cuvinte de credinţă Editura Humanitas [2006]

N. Steinhardt – Jurnalul Fericirii [fragment][XII]

Iulie 1964
Până la urmă toate se încurcă: poziţiile se tulbură, anii de temniţă se adună în progresie geometrică, căluşeii şi scrânciobul pe fiecare îl ameţesc. Se desprind cu încetul două secrete: 1) toată lumea are niţică dreptate şi 2) tot omul e nebun, deşi crede că numai ceilalţi sunt.
La început sioniştii şi legionarii, ţăranii şi intelectualii, liberalii şi cuziştii, comuniştii şi social-democraţii, carliştii şi antonescienii se adulmecau neîncrezători şi se priveau miraţi. Cum de poţi fi Persan? Până la urmă rodajul convieţuirii scoate din uz ochelarii ca dioptrie de îngustare, începi să constaţi că o anumită doză de dreptate e în şi la fieştecine şi că se prea poate întâmpla să fii Persan.
Explicaţia teoretică a lui Pierre Lasserre: lumea este mult prea complexă spre a putea fi cuprinsă într-o singură sistematizare oricât ar fi ea de grandioasă. Nu există nici o doctrină capabilă să dea toate răspunsurile.
Nu înseamnă că n-ai dreptul să-ţi formezi convingeri şi să le susţii. Chesterton: de vreme ce este părerea mea, desigur că o socotesc dreaptă şi cred în ea, altfel aş fi necinstit.
Ştiu totuşi că prin însăşi condiţia umană nu poţi crede şi pretinde a fi găsit o formulă absolut completă. Lumină şi întuneric e pentru toţi şi ploaia cade şi peste buni şi peste răi.
Nebun, e nebun. Uite-l cum mănâncă arpacaşul, îl lasă să se răcească şi-l mănâncă rece. — Nebun, e nebun de-a binelea. Uite cum înfulecă arpacaşul fierbinte, de parcă n-ar putea să-l lase să se răcească niţel. Şi pe urmă se miră că-l apucă burta. — E nebun, domnule, e nebun de legat, ţine căniţa în mâna stângă şi se spală cu dreapta. Anormal, să ştii că-i anormal. — Dement, dement cu adevărat, la ce te poţi aştepta din partea unui om — om, vorba vine — care se spală la fund ţinând cănuţa în dreapta şi-şi dă cu apă cu stânga. -Nebun, când îl cauţi se spală, d’aia n-avem pic de apă. — Nebun şi puturos, nu se spală cu săptămânile, l-ai văzut vreodată apropiindu-se de căldare? — Nu ţi-am spus că e nebun, uite-l cum se culcă cu faţa în sus şi cu batista pe ochi. — Da ce sunt nebun şi smintit ca el să dorm culcat pe o parte şi neacoperit pe ochi să-mi stric vederea? — Nebun, numai un nebun mai poate admira pe Sadoveanu şi pe Arghezi. — Trebuie să fii nebun, oricare ar fi fost netrebnicia atitudinii lor politice, să nu-ţi dai seama de nepieritoarea valoare literară a unui Sadoveanu sau Arghezi. — E omul nebun şi n-ai ce-i face, învaţă versuri de dimineaţă şi până seara. — Să ai prilejul de aînvăţa poezii aşa frumoase şi să nu-l foloseşti e nebunie curată. — Nu vezi că nici nu stă măcar pe tun, abia se aşează că s-a şi ridicat. -Nebun… stă de nu se mai termină pe tun, oameni ca ăştia, s-o ştii, îşi merită pedeapsa.
Nu e numai războiul tuturor împotriva tuturor, ci şi o certificare generală şi reciprocă a stării de nebunie. Peste puţin timp înţelegi că nimeni nu e nebun ori, şi mai bine, că toată lumea e niţel nebună.
Aparatul nostru de emisie-recepţie e acordat îndeobşte pe o singură lungime de undă şi ni se pare — iluzie audio-vizuală — că orice altă lungime e aberantă.
[…]
— Despre nebunie am mai învăţat ceva: că principalul — în închisoare ori în situaţii-limită — este să nu înnebuneşti. George Orwell (1984): nu izbutind să te faci auzit, ci rămânând zdravăn la minte duceai mai departe moştenirea omului.
De ce? Pentru că nebunia este contagioasă şi pentru că orice regim totalitar este şi nebun.
Este. Dar pe de altă parte, dialectica: mulţi s-au ţinut tari numai pentru că erau nebuni. Nebunia a fundamentat numeroase cazuri de păstrare a demnităţii. Poate fiindcă insul stăpânit de o monomanie dispreţuieşte mai uşor decât alţii ispita bunurilor. Nebun. Am şi eu o reputaţie de nebun bine stabilită, mai ales printre amicii evrei. Ce bine mi-a prins nebunia aceasta în ultimii douăzeci şi cincide ani. Ce mă făceam dacă nu eram nebun? Înnebuneai! îmi răspunde raţiunea.

N. Steinhardt – JURNALUL FERICIRII Editura Dacia [1991]

G. K. Chesterton – Ortodoxia. O filozofie personală [fragment][VI]

Autoritatea şi aventurierul

[…] Bucuria, care este mica publicitate a păgânului, este uriaşul secret al creştinului. Iar acum, când închid acest volum haotic, deschid din nou cartea mică şi stranie din care a purces întreg creştinismul; şi sunt din nou urmărit de un fel de confirmare. Cutremurătorul personaj care umple paginile Evangheliilor se înalţă nemăsurat şi în această privinţă, ca în toate celelalte, deasupra tuturor gânditorilor care s-au crezut vreodată înalţi. Patosul său a fost natural, aproape detaşat. Stoicii, antici şi moderni, au fost mândri că şi-au putut ascunde lacrimile. El nu şi-a ascuns niciodată lacrimile; le-a arătat deschis pe faţa Sa la vederea multor imagini pe care îi cădeau ochii în fiecare zi, ca atunci când şi-a zărit în depărtare oraşul natal. A ascuns totuşi ceva. Supraoamenii solemni şi diplomaţii imperiali sunt mândri că îşi pot reţine mânia. El nu şi-a reţinut-o niciodată. A aruncat mesele afară, pe treptele Templului, şi i-a întrebat pe oameni cum cred ei că vor scăpa de osânda iadului. Cu toate acestea, ceva şi-a reţinut. O spun cu veneraţie: exista în acea personalitate zdrobitoare un fir care ar trebui numit timiditate. Era ceva ce El a ascuns de toţi oamenii atunci când s-a dus pe munte să se roage. Era ceva ce El acoperea mereu printr-o tăcere bruscă sau printr-o abruptă izolare. Era ceva unic, prea măreţ pentru ca Dumnezeu să ni-l arate în trecerea Lui pe pământul nostru; mi-am imaginat uneori că acest lucru era veselia Lui.

pp. 209-210

G. K. Chesterton – Ortodoxia. O filozofie personală

Editura Humanitas  Bucureşti 2008

G. K. Chesterton – Ortodoxia. O filozofie personală [fragment][V]

Etica tărâmului fermecat

[…]Întregul materialism semeţ care domină intelectul modern se bazează în  mod fundamental pe o singură supoziţie, care este falsă. Se presupune că, dacă un lucru se repetă, este probabil mort, ca un mecanism de ceasornic. Oamenii cred că, dacă universul ar fi personal, ar varia; dacă soarele ar fi viu ar dansa. Este un raţionament greşit fie şi în raport cu faptele cunoscute. Căci variaţia le este dată îndeobşte lucrurilor omeneşti nu de viaţă, ci de moarte; de moartea, stingerea sau destrămarea forţei sau dorinţei lor. Un om îşi variază mişcările pentru că a obosit să mai meargă, merge fiindcă a obosit să mai stea nemişcat. Dar, dacă viaţa şi bucuria sa de a trăi ar fi atât de copleşitoare, încât nu s-ar plictisi niciodată să meargă la Islington, ar putea merge la Islingtonla fel de regulat cum curge Tamisa spre Sheerness. Însăşi viteza şi extazul vieţii sale ar avea neclintirea morţii. Soarele răsare în fiecare dimineaţă. Eu nu mă scol în fiecare dimineaţă, însă variaţiile se datorează nu activităţii mele, ci lipsei mele de acţiune. Ca să redau acest lucru printr-o expresie des folosită, ar putea fi adevărat că soarele răsare cu regularitate fiindcă nu se plictiseşte niciodată să răsară. Rutina lui s-ar datora nu unei lipse de viaţă, ci iureşului vieţii înseşi. Ceea ce vreau să spun se poate observa, de pildă la copii, atunci când găsesc vreun joc sau vreo glumă care le place în mod deosebit. Copilul bate ritmic din picioare dintr-un preaplin de viaţă, nu dintr-o lipsă de vivacitate. Deoarece copiii au un belşug de vitalitate, deoarece sunt aprigi şi liberi ca spirit, ei vor ca lucrurile să se repete şi să nu se schimbe. Întotdeauna vor spune: „Mai fă o dată”, iar adultul îşi repetă acţiunile, până la epuizare. Căci adulţii nu sunt destul de puternici ca să guste monotonia. Însă poate că Dumnezeu este suficient de puternic ca să găsească desfătare în monotonie. Ne putem imagina că Dumnezeu îi spune în fiecare dimneaţă „Mai fă o dată” soarelui; şi la fel, în fiecare seară, „Mai fă o dată” lunii. Poate că nu necesitatea atomată face ca toate margaretele să fie la fel; poate că Dumnezeu creează fiecare margaretă în parte, dar nu s-a plictisit niciodatăsă le creeze. Poate că El are apetitul etern al copilăriei; căci noi am păcătuit şi am îmbătrânit, iar Tatăl nostru este mai tânăr decât noi. Repetiţia în natură ar putea fi altceva decât simplă recurenţă; ar putea fi un bis ca la teatru. Cerul poate că bisează pasărea care a făcut un ou. Dacă fiinţa umană concepe şi aduce pe lume un copil, iar nu un peşte, un liliac, sau un grifon poate că motivul nu e că suntem ţintuiţi într-un destin animalic fără viaţă sau scop. Poate că mica noastră tragedie i-a mişcat pe zei, care o contemplă din galeriile lor înstelate, iar la sfârşitul fiecărei drame umane omul este chemat la nesfîrşit în faţa cortinei. Repetiţia poate continua milioane de ani, pur şi simplu din opţiune, la fel de bine cum se poate opri în orice clipă. Omul poate rămâne pe pământ generaţie după generaţie şi, cu toate acestea, fiecare naştere să fie neîndoielnic ultima sa apariţie. […]

pp. 72-74

G. K. Chesterton – Ortodoxia. O filozofie personală

Editura Humanitas  Bucureşti 2008

G. K. Chesterton – Ortodoxia. O filozofie personală [fragment][IV]

Etica tărâmului fermecat

[…]Însă eu mă ocup aici de etica şi de filozofia care se nasc când eşti hrănit cu basme. De-ar fi să le descriu în detaliu, aş putea menţiona numeroase principii nobile şi sănătoase care se desprind din ele. Avem lecţia cavalerească din Croitoraşul cel viteaz: uriaşii trebuie omorâţi pentru că sunt uriaşi. Este vorba despre răzvrătirea bărbătească împotriva orgoliului ca atare. Căci rebelul este un personaj mai vechi decât toate regatele, iar iacobinul are o tradiţie mai veche decât iacobiţii . Există lecţia Cenuşăresei, aceeaşi cu cea din Magnificat – exaltavit humiles. Mai este excelenta lecţie din Frumoasa şi bestia, şi anume că un lucru trebuie să fie iubit înainte de a deveni demn de iubire. Există teribila alegorie a Frumoasei din Pădurea Adormită, care ne relatează cum fiinţa umană a fost binecuvântată cu toate darurile la naştere, dar a fost blestemată să moară; cum şi moartea însăşi s-ar lăsa, poate, îmblânzită, devenind somn. Nu mă preocupă totuşi aici în mod special niciunul din edictele date pe tărâmul fermecat, ci întregul spirit al legii sale, pe care am învăţat-o înainte să vorbesc şi pe care o voi ţine minte şi când nu voi mai putea scrie. Mă preocupă un anumit mod de a privi viaţa, creat în mine de basme, dar care de atunci încoace a fost prea puţin ratificat de realitate. […]

În basm o fericire de neînţeles atârnă de o condiţie de neînţeles. O cutie se deschide şi toate relele zboară afară. Un cuvânt este uitat şi oraşele pier. O lampă este aprinsă şi iubirea îşi ia zborul. O floare este culeasă şi nişte oameni trebuie să plătească cu viaţa. Un măr este mâncat şi speranţa în Dumnezeu dispare.

Acesta este tonul basmelor şi nu e nicidecum vorba despre lipsă de lege sau de libertate, chiar dacă oamenii care trăiesc sub o meschină tiranie modernă l-ar putea lua prin comparaţie, drept libertate. Cei proaspăt ieşiţi din închisoarea Portland ar putea crede că Fleet Street este un loc liber. Dar la o privire mai atentă se vădeşte că atât zânele, cât şi ziariştii sunt sclavii datoriei. Zânele cele bune par a fi cel puţin la fel de severe precum celelalte oblăduitoare. Cenşăreasa a primit o tăsură din ţara minunilor şi un vizitiu venit din văzduh, însă a primit şi porunca – ce ar fi putut proveni din suburbia Brixton – că trebuie să se întoarcă acasă înainte de ora douăsprezece. În plus, are un condur de sticlă şi nu poate fi o coincidenţă că sticla este o substanţă atât de răspândită în folclor. Cutare prinţesă trăieşte într-un castel de sticlă, cutare pe un deal făcut tot din sticlă; o altă prinţesă vede toate lucrurile în oglindă. Toate pot trăi în case de sticlă atâta timp cât nu aruncă cu pietre. Căci această lucire pală a sticlei întâlnită pretutindeni este expresia faptului că fericirea este strălucitoare, dar fragil, la fel ca materia pe care fata în casă sau pisica o sparg cel mai adesea. Iar acest simţământ al basmului m-a pătruns şi pe mine şi a devenit simţământul meu personal faţă de lumea întreagă. Am simţit şi mai simt că viaţa însăşi este strălucitoare ca diamantul, dar fragilă ca sticla. Iar atunci cînd cerurile au fost asemuite cu un măreţ cleştar, îmi aduc aminte că m-am cutremurat. M-am temut ca Dumnezeu să nu lase din mână cosmosul ca să se facă ţăndări. Aduceţi-vă însă aminte că a fi fragil nu este totuna cu a fi perisabil. Loviţi un pahar şi nu va rezista o singură clipă; aveţi grijă să nu-l loviţi, nimic mai mult şi va rezista o mie de ani. Tot astfel era, din câte mi se părea mie, şi bucuria oamenilor, în ţara minunilor sau pe pământ. Fericirea depindea de condiţia de a nu face un lucru pe care l-ai putea face oricând şi despre care, foarte adesea, nu ţi-e limpede de ce nu l-ai face. Punctul-cheie aici este că mie acest lucru nu mi se părea nedrept. Dacă cel de-al treilea fecior al morarului i-ar cere zânei: „Explică-mi de ce nu trebuie să stau cu capul în jos în palatul zânelor”, zâna i-ar putea răspunde pe bună dreptate: „Ei bine, dacă-i vorba pe-aşa, explică-mi ce este cu palatul zânelor.”[…]

pp. 59, 67,68

G. K. Chesterton – Ortodoxia. O filozofie personală

Editura Humanitas  Bucureşti 2008

G. K. Chesterton – Ortodoxia. O filozofie personală [fragment][III]

Paradoxurile creştinismului

[…]Iar acum încep să descopăr că această patimă dublă a fost cheia creştină a eticii de pretutindeni. Pretutindeni crezul transforma în moderaţie încleştarea tăcută dintre două sentimente impetoase. Luaţi, de pildă, chestiunea modestiei, acel echilibru dintre simpla mândrie şi simpla indiferenţă. Necreştinul obişnuit, la fel ca agnosticul obişnuit, nu ar spune decât că este mulţumit de sine, dar nu mulţumit de sine în mod insolent, că există mulţi mai buni decât el şi mulţi mai răi, că meritele sale sunt limitate, ştiind totuşi că le posedă. Pe scurt, ar merge cu capul sus, dar nu neapărat cu nasul pe sus. Această poziţie este bărbătească şi raţională, dar vulnerabilă faţă de obiecţia pe care am remarcat-o în cazul compromisului dintre optimism şi pesimism – „resemnarea” lui Matthew Arnold. Fiind un amestec dintre două lucruri, este şi o diluare a două lucruri; niciunul nu este prezent în deplinătatea forţei sale şi nu-şi reflectă culoarea pe deplin. Mândria această corectă nu înalţă spiritul ca glasul trompetelor; nu te poţi îmbrăca în purpură şi aur de dragul ei. Pe de altă parte, modestia această raţionalistă şi temperată nu trece sufletul prin foc ca să-l cureţe şi nu-l lasă limpede ca lacrima; nu face (precum smerenia strictă şi pătrunzătoare) din om un copil mic, care să se aşeze la poalele ierbii. Nu-l face să privească în sus şi să vadă minuni; căci Alice trebuie să se micşoreze ca să devină Alice în Ţara Minunilor. Astfel, această poziţie pierde atât poezia de a fi mândru, cât şi poezia de a fi umil. Creştinismul a căutat, prin acelaşi expedient straniu, să le salveze pe amândouă.

El a separat două idei, apoi le-a exagerat pe ambele. Într-un fel, Omul urma să fie mai măreţ decât fusese vreodată; într-alt fel urma să fie mai umil ca niciodată. Dat fiind că sunt Om, eu sunt mai mare peste toate făpturile. Dat fiind că sunt un om, sunt cel mai mare dintre toţi păcătoşii. [….]

Când un om se gândea la el însuşi, existau suficientă perspectivă şi suficient vid ca să justifice oricâtă abnegaţie aspră şi oricât adevăr amar. Acolo gentlemanul realist putea să se dezlănţuie – cu condiţia să se dezlănţuie asupra lui însuşi. Acolo pesimistul fericit găsea teren liber să zburde. Putea să spună tot ce vroia împotriva lui însuşi, dar să nu hulească scopul originar al fiinţei sale; putea să se numească pe sine prost, ba chiar prost damnat (deşi aduce a calvinism), dar nu trebuia să spună că proştii nu merită salvaţi. Nu trebuia să spună că un om, în calitatea sa de om, poate fi lipsit de valoare. Aici, din nou, ca să rezumăm, creştinismul a depăşit dificultatea de a uni contrarii vehemente, păstrându-le pe amândouă şi păstrând vehemenţa amândurora. Biserica a fost categorică în privinţa ambelor aspecte. Niciodată nu te gândeşti prea puţin la tine însuţi. Niciodată nu te gândeşti prea mult la sufletul tău.[….]

pp. 118-120

G. K. Chesterton – Ortodoxia. O filozofie personală

Editura Humanitas  Bucureşti 2008

G. K. Chesterton – Ortodoxia. O filozofie personală [fragment][II]

Paradoxurile creştinismului

[…]Cu toate acestea, simţeam că nu poate fi chiar adevărat să spui despre creştinism că nu are altceva decât bun-simţ şi se află pe o poziţie de mijloc. Era aici un element de emfază şi chiar de frenezie care îi justificase pe secularişti să-şi emită criticile superficiale. Se putea să fi fost înţelept acest creştinism, am început din ce în ce mai mult să cred că era înţelept, dar nu era vorba doar despre o înţelepciune lumească; nu era doar cumpătat şi respectabil. Cruciaţii săi încrâncenaţi şi sfinţii cei blânzi creau, împreună un echilibru; totuşi cruciaţii erau foarte încrâncenaţi iar sfinţii erau foarte blajini, dincolo de orice bună-cuviinţă. Chiar în acest punct al speculaţiilor mele mi-am adus aminte ce gândisem despre martir şi sinucigaş. Şi în acea privinţă existase o astfel de combinaţie între două poziţii aproape smintite, care totuşi dădeau împreună, nu se ştie cum, o stare de sănătate. Aceasta era o a doua contradicţie de acelaşi tip; iar prima descoperisem deja că era justă. Era exact unul dintre acele paradoxuri în care criticii descopereau eroarea credinţei; şi tot acolo îi descoperisem eu adevărul. Deşi creştinii iubeau nebuneşte martirul şi îl urau tot nebuneşte pe sinucigaş, erau la fel de nebun de pătimaşi precum eram eu cu mult înainte să fi visat la creştinism. Atunci mi s-a deschis înaintea ochilor cea mai dificilă şi mai interesantă parte a procesului mental şi am început, într-un mod nedesluşit, să iau urma acestei idei prin gândirea uriaşă a teologiei noastre. Ideea coincide cu cea schiţată de mine, privitoare la optimist şi pesimist, şi anume că nu dorim un amalgam sau un compromis, ci ambele lucruri în deplinătatea forţei lor; iubire şi ură, ambele înflăcărate. Aici nu voi face altceva decât să o conturez în relaţia sa cu etica. Dar nu trebuie să mai amintesc cititorului că ideea acestei combinaţii este cu adevărat fundamentală în teologia ortodoxă. Căci teologia ortodoxă a insistat anume că Hristos nu este o fiinţă separată de Dumnezeu şi de om, ca de pildă, un elf, şi nici o fiinţă pe jumătate omenească şi pe jumătate nu, ca un centaur, ci ambele în acelaşi timp şi ambele în chip deplin, om întreg şi Dumnezeu întreg. Să trasez acum această idee, aşa cum am găsit-o.

Toţi oamenii sănătoşi mintal pot să vadă că această sănătate este un soi de echilibru, că cineva poate fi nebun şi dacă mănâncă prea mult, şi dacă mănâncă prea puţin. Unii moderni au venit, într-adevăr, cu versiuni vagi ale progresului şi evoluţiei care încearcă să distrugă μέσον sau balanţa lui Aristotel. Ei par a sugera că suntem meniţi să flămânzim progresiv sau să mâncăm tot mai mult şi mai mult la micul dejun pe măsură ce trece timpul. Dar marele truism al lui μέσον rămâne valabil pentru toţi oamenii care gândesc, iar aceşti oameni nu au dezechilibrat nicio altă balanţă decât pe a lor. Dar admiţând că trebuie să păstrăm cu toţii un echilibru, problema reală stă în întrebarea cum poate fi menţinut acest echilibru. Aceasta a fost problema pe care păgânismul a încercat să o rezolve; aceasta a fost problema pe care cred că a rezolvat-o creştinismul, şi într-un fel foarte ciudat.

Păgânismul a afirmat că virtutea rezidă într-un echilibru; creştinismul a afirmat că ea rezidă într-un conflict: ciocnirea dintre două patimi aparent opuse. Desigur că ele nu sunt cu adevărat incompatibile; dar sunt de aşa natură încât este greu să le încerci simultan. Să urmărim un moment indiciul pe care pe care ni-l oferă martirul şi sinucigaşul în privinţa curajului. Nicio calitate nu a aiurit atâta minţile înţelepţilor exclusiv raţionali şi nu a încurcat atâta definiţiile lor. Curajul este aproape o contradicţie în termeni. Desemnează o puternică dorinţă de a trăi ce ia forma uşurinţei de a-ţi da viaţa. „Cine îşi va pierde viaţa o va câştiga” (Matei 10.39) nu este o probă de mistică pentru sfinţi şi eroi. E un sfat uzual printre marinari şi alpinişti. Ar putea fi tipărit într-un ghid alpin sau într-un manual de instrucţie. Acest paradox reprezintă întregul principiu al curajului; chiar şi al curajului foarte terestru sau foarte brutal. Un om izolat în mijlocul mării îşi poate salva viaţa dacă o riscă în genune. Nu se poate îndepărta de moarte decât dacă stă tot timpul la un pas de ea. Un soldat înconjurat de duşmani trebuie, dacă vrea să-şi croiască drum afară din încercuire, să asocieze o puternică dorinţă de a trăi cu o ciudată nepăsare faţă de moarte. Nu trebuie doar să se agaţe de viaţă, căci atunci ar fi un laş şi nu ar scăpa. Nu trebuie să aştepte moartea, căci atunci ar fi un sinucigaş şi nu ar scăpa. Trebuie să caute să-şi câştige viaţa într-un spirit de indiferenţă furioasă faţă de ea, trebuie să dorească viaţa ca pe apă, şi totuşi să bea din moarte ca dintr-un vin. Niciun filozof, îmi închipui, nu a exprimat vreodată această romantică enigmă, iar eu cu siguranţă nu am făcut-o. Însă creştinismul a făcut mai mult decât atât: el i-a indicat limitele în mormintele grozave ale sinucigaşului şi eroului, vădind distanţa dintre cel care moare de dragul vieţii şi cel care moare de dragul morţii. Şi până acum crştinismul a ţinut drept, deasupra suliţelor Europei, drapelul misterului cavalerismului: curajul creştin, care înseamnă dispreţ faţă de moarte, iar nu cel chinezesc, care înseamnă dispreţ faţă de viaţă. […]

pp. 116-118

G. K. Chesterton – Ortodoxia. O filozofie personală

Editura Humanitas  Bucureşti 2008

Georg Trakl – Psalm

E o lumină pe care vîntul a stins-o,
E un ulcior ţărănesc, pe care după-amiaza îl părăseşte un om beat
E o viţă de vie, arsă şi neagră, cu găuri pline de păianjeni.
E o încăpere, pe care au spoit-o cu lapte.
Nebunul a murit. E o insulă în Marea Sudului
Destinată zeului Soare. Duruie tobele,
Oamenii se pornesc în dansuri războinice,
Femeile îşi ondulează şoldurile sub liane şi flori de foc,
În timp ce marea cîntă.O, pierdutul nostru paradis,

Nimfele au părăsit pădurile de aur.
Străinul a fost îngropat. Atunci începe o ploaie de scîntei,
Fiul lui Pan apare sub înfăţişarea unui terasier,
Care la amiază adoarme pe asfaltul încins.

Sunt fetiţe într-o curte îmbrăcate în hăinuţe de o mizerie sfîşietoare!
Sunt odăi, pline de acorduri şi sonate.
Sunt umbre, care se îmbrăţişează în faţa oglindei oarbe.
La ferestrele spitalului se soresc convalascenţii.
Un abur alb aduce de pe canal molime sîngeroase.
Sora străină apare iar în visele urîte ale cuiva.
Calmă în aluniş se joacă cu stelele sale.
Studentul, poate un alter ego, o urmăreşte îndelung de la fereastră.
Îndărătul lui se aţine fratele său mort, sau coboară pe vechea scară
în spirală.
La umbra castanilor bruni păleşte silueta novicelui tînăr.
Grădina e în amurg. Prin galeriile mănăstirii dau tîrcoale liliecii.
Copii portarului se opresc din joacă şi caută aurul cerului.
Ultimele acorduri ale unui cvartet. Mica oarbă fuge tremurînd pe alee
Şi mai tîrziu umbra ei pipăie umbra zidurilor reci, înconjurată de
basme şi legende sacre.

E o luntre goală, care seara lunecă-n jos pe canalul negru.
În beznele vechiului azil se surpă ruine omeneşti.
Orfanii morţi zac lîngă zidul grădinii,
Din odăi sure apar îngeri cu aripi murdare.
Viermi picură din pleoapele lor îngălbenite.
Piaţa din faţa bisericii e sumbră şi tăcută, ca în zilele copilăriei.
Cu tălpi argintii lunecă vieţi trecute,
Şi umbrele celor blestemaţi coboară pe apele ce suspină
În mormîntul său magul alb se joacă cu şerpii lui.
În tăcere deasupra tîmplei se deschid ochii de aur ai lui Dumnezeu.

din Zaharia Sângeorzan “Monahul de la Rohia: N. Steinhardt RĂSPUNDE LA 365 DE ÎNTREBĂRI”
Editura Humanitas Bucureşti 2003

N. Steinhardt – Jurnalul Fericirii [fragment][XI]

— Creştinismul şcoală perfectă a contradicţiei şi paradoxului, cea mai dialectică dintre concepţii.

Prima datorie a creştinului: a fi fericit.
Prima datorie a creştinului: a simţi adânc nenorocirea condiţiei omeneşti.
Ieşirea din dilemă: soluţia dogmatică: credinţa în transfigurare şi înviere.
Creştinul (sau omul — e totuna) se cuvine a fi zâmbitor, tolerant, raţional, degajat, convins de relativitatea celor lumeşti; deci niţel sceptic şi foarte îngăduitor; şi totodată — ştiind că aici se joacă partida pe viaţă şi pe moarte — că numai în trup ne putem mântui (trupul e trup de moarte şi Pavel aşteaptă să fie scăpat de el, dar, pe de altă parte, odată ieşit din trup nu te mai poţi mântui) — trebuie să fie grav, absolut convins de adevărurile revelaţiei, aprig în convingerile sale şi-n simţul tragic şi eroic al existenţei, abisal în deschiderile sale asupra tainelor vieţii. Este necesar, ar spune un istoric al culturii, să îmbine ceea ce Kenneth Clark numeşte „zâmbetul raţiunii” din secolul XVIII cu aspra ascultare şi înflăcărată credinţă din secolele XII-XIII.
Dar cum pot fi îmbinate aceste două lucruri atât de opuse: secolul XVIII şi secolele XII-XIII? Raţiunea şi credinţa? Zâmbetul şi gravitatea? Îngăduinţa şi ascetismul? Nu ştiu. (Dacă nu cumva răspunsul pertinent ar consta în răsturnarea întrebării: cum de-au putut ajunge să fie despărţite?). Cunosc însă o pildă care — în mod tainic — pare a dovedi că opusurile pot coincide, că există o posibilitate de împăcare (integrare) a divergenţelor viziunii. Pilda e simplă, niţel zărghită, şi sunt cu totul dispus să-i recunosc un caracter neserios, un iz de poznă nastratiniană; prea locală pentru a putea pretinde la valabilitate generală; şi, desigur, supărător de reacţionară. Iat-o în toată ambiguitatea ei, în dialectica ei filocalie.

La un sfânt călugăr cunoscut pentru curăţenia vieţii lui, duhovnic riguros, fără multă cărturărie, vine să se mărturisească o femeie al cărei soţ a fost arestat pentru motive politice. Deîndată scoate un revolver. Ce mă fac, părinte, e al bărbatului meu, l-am luat la mine să nu dea cineva de el. Călugărul o fulgeră cu privirea îndelung; apoi, căscându-şi îmbrăcămintea: „Văleu, văleu, dă-i drumul în anteriu.”

(Luca 8, 8: Cine are urechi de auzit să audă.)

pp. 314, 315

N. Steinhardt – JURNALUL FERICIRII Editura Dacia [1991]