Andrei Pleşu – Minima moralia [fragment]

SENSUL CULTURII ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

Subiectul pe care l‑am ales e atît de pretenţios şi de cuprinzător, încît nu pot spera să‑l acopăr singur cum se cuvine. Pot spera doar să rezolv lucrurile nu venind cu un răspuns, ci punînd justa întrebare. S‑ar putea ca aceasta să fie condiţia contemporană a oricărui intelectual, dacă nu condiţia intelectualului dintotdeauna: a formula întrebările optime, în nădejdea că buna lor formulare echivalează cu un răspuns. […]

… Şi totuşi, fără cultură nu se poate! În ce fel urmează atunci să o integrăm vieţii noastre, depăşindu‑i iluziile şi limitele?

Cred că pot încerca o primă formă de răspuns plecînd de la bunul‑simţ. Toată lumea acceptă că, uneori, sînt lucruri mai importante decît cultura. Pentru omul comun, de pildă, mai importantă decît cultura e viaţa imediată. El plasează deci un „dincolo de cultură“ la nivelul empiriei zilnice. Există apoi omul politic care spune: e bună cultura, dar mai importantă e pragmatica politică, căci ea se ocupă de făurirea fericirii lumii. Cultura e o valoare secundă, de suprastructură. Există, în fine, omul religios care spune: există un „dincolo de cultură“ care trebuie plasat la nivelul sacrului. Întrebarea este dacă, admiţînd rînd pe rînd fiecare din aceste „dincolo“‑uri, drumul spre ele nu e optim cînd trece prin cultură. Şi dacă, atunci, cultura nu e cumva cel mai bun drum către altceva decît ea, medierea optimă, calea cea mai bună a propriei transcenderi. Vreau să spun că între doi artişti la fel de talentaţi, subliniez asta: la fel de talentaţi (căci nimic nu poate înlocui talentul), are şanse să fie mai bun cel care este şi cultivat. Între doi monahi cu la fel de intensă vocaţie spirituală (căci cultura nu poate ţine loc de vocaţie), e, poate, mai bun cel care în plus e şi un om de cultură. Tot astfel, între doi politicieni cu egală eficacitate politică, e încă mai eficace acela care e dublat de un om de cultură. Cultura nu trebuie înţeleasă, aşadar, ca un capăt de drum, ca un absolut: ea poate fi însă o modalitate foarte potrivită de a viza absolutul. S‑ar spune, prin urmare, că ceea ce numim „cultură“ e cea mai bună mijlocire atunci cînd îţi lipseşte nemijlocirea. Fiindcă există şi acest caz. Există, de pildă, oameni care pot plonja direct într‑un „dincolo“ paracultural; asta e o şansă pe care nu o are toată lumea şi, evident, cînd o ai, cînd deţii nemijlocirea aceasta, te poţi dispensa de mijlocirea culturii. Dar dacă nu o ai, cultura apare ca soluţie preferabilă. O soluţie foarte potrivită de altfel condiţiei umane în general. Umanitatea e o specie a intervalului: nu e nici sub puterea instinctului, care rezolvă lucrurile cu simplitatea naturii, dar nici sub incidenţa sacrului, care de asemenea rezolvă lucrurile simplu, cu simplitatea harului. Umanitatea e într‑o stare intermediară, e la mijloc. Ea s‑a rupt de instinct şi nu e încă în sanctitate. În această condiţie echivocă, nimic nu o reprezintă mai bine decît cultura. Cultura e cea mai adecvată modalitate de a subzista în condiţia intervalului; e cel mai bun mod de a aştepta o soluţie pe care nu o ai încă. Cultura e cea mai decentă formă de scepticism. Cine gîndeşte cum trebuie, nu se poate complace multă vreme în cenuşiul scepticismului. Dar cîtă vreme traversezi o criză de scepticism, e bine ca ea să aibă măcar prestanţa unui fapt de cultură. Cultura nu dă soluţii, nu dă reţete de viaţă (decît firilor bovarice), dar face suportabilă absenţa soluţiei. În general, cultura face totul suportabil şi mai ales face suportabil insuportabilul lipsei de convingeri în care trăim uneori. Poate că, în această accepţie a ei, cultura este o componentă „fatală“ a lumii moderne. Am, uneori, sentimentul că „cerul“ se lasă tot mai jos şi că cel mai înalt cer pe care îl vedem noi astăzi e cultura. Sînt şi „ceruri“ deasupra ei, dar nu le mai percepem. Ceva de acest ordin a simţit probabil Mircea Eliade cînd, la un moment dat, într‑o carte de discuţii cu un ziarist francez, spunea aşa: „…sînt de părere că noi, ca produse ale lumii moderne, sîntem condamnaţi să primim orice revelaţie prin intermediul culturii. Numai prin intermediul formelor şi structurilor culturale ne mai putem întoarce la surse, numai în cărţi mai putem încă găsi spiritul“. O dată mai mult, cultura apare ca o mediere, singura formă de mediere — crede Eliade — care ne‑a mai rămas. O presupusă instanţă de dincolo de cultură este sensul însuşi al culturii. Chiar o natură culturală cum e, pînă la urmă, Mircea Eliade simte asta cînd face o mărturisire ca aceasta: „…de cînd am fost în India mă susţine în permanenţă un gînd, şi anume că orice s‑ar întîmpla, există, undeva, o peşteră, o grotă în Himalaia, care mă aşteaptă“. Dacă faci cultură cu gîndul la un asemenea loc de dincolo de ea, ai, cred, o bună instalare în cultură. E interesant că în fraza lui Eliade e vorba de o grotă, deci de o adîncime, aşezată pe un munte, pe un loc înalt. O bună aşezare în cultură ar putea fi tocmai asta: a trăi simultan adîncurile şi înălţimea, a te instala cu cultură cu tot în profunzimea de deasupra ei…

pp. 98, 112, 113

Andrei Pleşu – Minima moralia

Editura Humanitas  Bucureşti 2002