Paradoxurile creştinismului
[…]Iar acum încep să descopăr că această patimă dublă a fost cheia creştină a eticii de pretutindeni. Pretutindeni crezul transforma în moderaţie încleştarea tăcută dintre două sentimente impetoase. Luaţi, de pildă, chestiunea modestiei, acel echilibru dintre simpla mândrie şi simpla indiferenţă. Necreştinul obişnuit, la fel ca agnosticul obişnuit, nu ar spune decât că este mulţumit de sine, dar nu mulţumit de sine în mod insolent, că există mulţi mai buni decât el şi mulţi mai răi, că meritele sale sunt limitate, ştiind totuşi că le posedă. Pe scurt, ar merge cu capul sus, dar nu neapărat cu nasul pe sus. Această poziţie este bărbătească şi raţională, dar vulnerabilă faţă de obiecţia pe care am remarcat-o în cazul compromisului dintre optimism şi pesimism – „resemnarea” lui Matthew Arnold. Fiind un amestec dintre două lucruri, este şi o diluare a două lucruri; niciunul nu este prezent în deplinătatea forţei sale şi nu-şi reflectă culoarea pe deplin. Mândria această corectă nu înalţă spiritul ca glasul trompetelor; nu te poţi îmbrăca în purpură şi aur de dragul ei. Pe de altă parte, modestia această raţionalistă şi temperată nu trece sufletul prin foc ca să-l cureţe şi nu-l lasă limpede ca lacrima; nu face (precum smerenia strictă şi pătrunzătoare) din om un copil mic, care să se aşeze la poalele ierbii. Nu-l face să privească în sus şi să vadă minuni; căci Alice trebuie să se micşoreze ca să devină Alice în Ţara Minunilor. Astfel, această poziţie pierde atât poezia de a fi mândru, cât şi poezia de a fi umil. Creştinismul a căutat, prin acelaşi expedient straniu, să le salveze pe amândouă.
El a separat două idei, apoi le-a exagerat pe ambele. Într-un fel, Omul urma să fie mai măreţ decât fusese vreodată; într-alt fel urma să fie mai umil ca niciodată. Dat fiind că sunt Om, eu sunt mai mare peste toate făpturile. Dat fiind că sunt un om, sunt cel mai mare dintre toţi păcătoşii. [….]
Când un om se gândea la el însuşi, existau suficientă perspectivă şi suficient vid ca să justifice oricâtă abnegaţie aspră şi oricât adevăr amar. Acolo gentlemanul realist putea să se dezlănţuie – cu condiţia să se dezlănţuie asupra lui însuşi. Acolo pesimistul fericit găsea teren liber să zburde. Putea să spună tot ce vroia împotriva lui însuşi, dar să nu hulească scopul originar al fiinţei sale; putea să se numească pe sine prost, ba chiar prost damnat (deşi aduce a calvinism), dar nu trebuia să spună că proştii nu merită salvaţi. Nu trebuia să spună că un om, în calitatea sa de om, poate fi lipsit de valoare. Aici, din nou, ca să rezumăm, creştinismul a depăşit dificultatea de a uni contrarii vehemente, păstrându-le pe amândouă şi păstrând vehemenţa amândurora. Biserica a fost categorică în privinţa ambelor aspecte. Niciodată nu te gândeşti prea puţin la tine însuţi. Niciodată nu te gândeşti prea mult la sufletul tău.[….]
pp. 118-120
G. K. Chesterton – Ortodoxia. O filozofie personală
Editura Humanitas Bucureşti 2008
boabe de cafea 