– Hristos ca gentleman şi cavaler.
La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate.
Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului.
Şi cum i se adresează Acesta lui luda, pe care-l ştie doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decît chiar interzicerea folosirii săbiei şi decît vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpînirii de sine în prezenţa primejdiei – virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice (nu scoateţi sabia) şi fapte milostivnice (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfint. Dar prietene implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate.
(Ce-i drept e ca un simplu om, ba şi foarte păcătos, regele Ludovic al XV-lea, se urcă pe o culme surprinzătoare cînd, atins de cuţitul lui Damiens, îl indică pe atentator cu vorbele: acesta e domnul care m-a lovit.)
Cf. povestea cu nobilul la care vine croitorul cu o creanţă. Nobilul refuză plata. Şi-apoi, în prezenţa croitorului cu înscrisul în mâini, porunceşte feciorului să poarte două mii de galbeni unuia faţă de care în ajun pierduse pe cuvînt de onoare acea sumă la joc de cărţi. Croitorului, care-şi manifestă nedumerirea, îi explică: datoriile de onoare se achită deoarece nu există dovezi. Drept care, numaidecît, croitorul îşi aruncă înscrisul în focul din cămin.
Aici anecdota ia de obicei sfîrşit, nobilul plătindu-l pe croitor.
Dar e un sfîrşit imbecil şi duhnind a fals. De bună seamă că nobilul avea să-l plătească! Asta-i de la sine înţeles. Şi o brută ar fi procedat la fel. Dar nobilul – dacă-i nobil – face altceva, şi asta-i versiunea autentică a poveştii, spune: luaţi loc, domnule, şi vă voi plăti deîndată suma ce vă datorez. Acest luaţi loc, domnule e dovada boieriei, nu plata în sine. E o luare la cunoştinţă a posibilităţii omului de a se transfigura. Ne putem oricînd transfigura şi deveni fulgerător de repede vrednici de a fi poftiţi să luăm loc pe scaun la nunta împărătească. (Altfel cum ar putea cina Domnul cu noi şi cum s-ar înţelege cuvintele: Veniţi, binecuvîntaţii Tatălui Meu?)
Numai că nu oricine este în stare să recunoască transfigurarea cînd o întîlneşte. Şmecherii pentru nimic în lume nu o concep; şi nici contabilii sau fariseii. In bio-noosfera lor, pe care o duc mereu cu ei, în cîmpul lor magnetic nu pătrunde ce nu-i conform crezului lor. Piesa lui Franz Werfel, Pavel printre evrei; durerea cea mai cumplită a mărturisitorului au pricinuit-o rînjetul şi încăpăţînarea iscate pe faţa şi în minţile celor pe care-i conjura să creadă că acum e altul.
pp. 128, 129
N. Steinhardt – JURNALUL FERICIRII Editura Dacia [1991]
boabe de cafea 