Etica tărâmului fermecat
[…]Întregul materialism semeţ care domină intelectul modern se bazează în mod fundamental pe o singură supoziţie, care este falsă. Se presupune că, dacă un lucru se repetă, este probabil mort, ca un mecanism de ceasornic. Oamenii cred că, dacă universul ar fi personal, ar varia; dacă soarele ar fi viu ar dansa. Este un raţionament greşit fie şi în raport cu faptele cunoscute. Căci variaţia le este dată îndeobşte lucrurilor omeneşti nu de viaţă, ci de moarte; de moartea, stingerea sau destrămarea forţei sau dorinţei lor. Un om îşi variază mişcările pentru că a obosit să mai meargă, merge fiindcă a obosit să mai stea nemişcat. Dar, dacă viaţa şi bucuria sa de a trăi ar fi atât de copleşitoare, încât nu s-ar plictisi niciodată să meargă la Islington, ar putea merge la Islingtonla fel de regulat cum curge Tamisa spre Sheerness. Însăşi viteza şi extazul vieţii sale ar avea neclintirea morţii. Soarele răsare în fiecare dimineaţă. Eu nu mă scol în fiecare dimineaţă, însă variaţiile se datorează nu activităţii mele, ci lipsei mele de acţiune. Ca să redau acest lucru printr-o expresie des folosită, ar putea fi adevărat că soarele răsare cu regularitate fiindcă nu se plictiseşte niciodată să răsară. Rutina lui s-ar datora nu unei lipse de viaţă, ci iureşului vieţii înseşi. Ceea ce vreau să spun se poate observa, de pildă la copii, atunci când găsesc vreun joc sau vreo glumă care le place în mod deosebit. Copilul bate ritmic din picioare dintr-un preaplin de viaţă, nu dintr-o lipsă de vivacitate. Deoarece copiii au un belşug de vitalitate, deoarece sunt aprigi şi liberi ca spirit, ei vor ca lucrurile să se repete şi să nu se schimbe. Întotdeauna vor spune: „Mai fă o dată”, iar adultul îşi repetă acţiunile, până la epuizare. Căci adulţii nu sunt destul de puternici ca să guste monotonia. Însă poate că Dumnezeu este suficient de puternic ca să găsească desfătare în monotonie. Ne putem imagina că Dumnezeu îi spune în fiecare dimneaţă „Mai fă o dată” soarelui; şi la fel, în fiecare seară, „Mai fă o dată” lunii. Poate că nu necesitatea atomată face ca toate margaretele să fie la fel; poate că Dumnezeu creează fiecare margaretă în parte, dar nu s-a plictisit niciodatăsă le creeze. Poate că El are apetitul etern al copilăriei; căci noi am păcătuit şi am îmbătrânit, iar Tatăl nostru este mai tânăr decât noi. Repetiţia în natură ar putea fi altceva decât simplă recurenţă; ar putea fi un bis ca la teatru. Cerul poate că bisează pasărea care a făcut un ou. Dacă fiinţa umană concepe şi aduce pe lume un copil, iar nu un peşte, un liliac, sau un grifon poate că motivul nu e că suntem ţintuiţi într-un destin animalic fără viaţă sau scop. Poate că mica noastră tragedie i-a mişcat pe zei, care o contemplă din galeriile lor înstelate, iar la sfârşitul fiecărei drame umane omul este chemat la nesfîrşit în faţa cortinei. Repetiţia poate continua milioane de ani, pur şi simplu din opţiune, la fel de bine cum se poate opri în orice clipă. Omul poate rămâne pe pământ generaţie după generaţie şi, cu toate acestea, fiecare naştere să fie neîndoielnic ultima sa apariţie. […]
pp. 72-74
G. K. Chesterton – Ortodoxia. O filozofie personală
Editura Humanitas Bucureşti 2008
boabe de cafea 