Paradoxurile creştinismului
[…]Cu toate acestea, simţeam că nu poate fi chiar adevărat să spui despre creştinism că nu are altceva decât bun-simţ şi se află pe o poziţie de mijloc. Era aici un element de emfază şi chiar de frenezie care îi justificase pe secularişti să-şi emită criticile superficiale. Se putea să fi fost înţelept acest creştinism, am început din ce în ce mai mult să cred că era înţelept, dar nu era vorba doar despre o înţelepciune lumească; nu era doar cumpătat şi respectabil. Cruciaţii săi încrâncenaţi şi sfinţii cei blânzi creau, împreună un echilibru; totuşi cruciaţii erau foarte încrâncenaţi iar sfinţii erau foarte blajini, dincolo de orice bună-cuviinţă. Chiar în acest punct al speculaţiilor mele mi-am adus aminte ce gândisem despre martir şi sinucigaş. Şi în acea privinţă existase o astfel de combinaţie între două poziţii aproape smintite, care totuşi dădeau împreună, nu se ştie cum, o stare de sănătate. Aceasta era o a doua contradicţie de acelaşi tip; iar prima descoperisem deja că era justă. Era exact unul dintre acele paradoxuri în care criticii descopereau eroarea credinţei; şi tot acolo îi descoperisem eu adevărul. Deşi creştinii iubeau nebuneşte martirul şi îl urau tot nebuneşte pe sinucigaş, erau la fel de nebun de pătimaşi precum eram eu cu mult înainte să fi visat la creştinism. Atunci mi s-a deschis înaintea ochilor cea mai dificilă şi mai interesantă parte a procesului mental şi am început, într-un mod nedesluşit, să iau urma acestei idei prin gândirea uriaşă a teologiei noastre. Ideea coincide cu cea schiţată de mine, privitoare la optimist şi pesimist, şi anume că nu dorim un amalgam sau un compromis, ci ambele lucruri în deplinătatea forţei lor; iubire şi ură, ambele înflăcărate. Aici nu voi face altceva decât să o conturez în relaţia sa cu etica. Dar nu trebuie să mai amintesc cititorului că ideea acestei combinaţii este cu adevărat fundamentală în teologia ortodoxă. Căci teologia ortodoxă a insistat anume că Hristos nu este o fiinţă separată de Dumnezeu şi de om, ca de pildă, un elf, şi nici o fiinţă pe jumătate omenească şi pe jumătate nu, ca un centaur, ci ambele în acelaşi timp şi ambele în chip deplin, om întreg şi Dumnezeu întreg. Să trasez acum această idee, aşa cum am găsit-o.
Toţi oamenii sănătoşi mintal pot să vadă că această sănătate este un soi de echilibru, că cineva poate fi nebun şi dacă mănâncă prea mult, şi dacă mănâncă prea puţin. Unii moderni au venit, într-adevăr, cu versiuni vagi ale progresului şi evoluţiei care încearcă să distrugă μέσον sau balanţa lui Aristotel. Ei par a sugera că suntem meniţi să flămânzim progresiv sau să mâncăm tot mai mult şi mai mult la micul dejun pe măsură ce trece timpul. Dar marele truism al lui μέσον rămâne valabil pentru toţi oamenii care gândesc, iar aceşti oameni nu au dezechilibrat nicio altă balanţă decât pe a lor. Dar admiţând că trebuie să păstrăm cu toţii un echilibru, problema reală stă în întrebarea cum poate fi menţinut acest echilibru. Aceasta a fost problema pe care păgânismul a încercat să o rezolve; aceasta a fost problema pe care cred că a rezolvat-o creştinismul, şi într-un fel foarte ciudat.
Păgânismul a afirmat că virtutea rezidă într-un echilibru; creştinismul a afirmat că ea rezidă într-un conflict: ciocnirea dintre două patimi aparent opuse. Desigur că ele nu sunt cu adevărat incompatibile; dar sunt de aşa natură încât este greu să le încerci simultan. Să urmărim un moment indiciul pe care pe care ni-l oferă martirul şi sinucigaşul în privinţa curajului. Nicio calitate nu a aiurit atâta minţile înţelepţilor exclusiv raţionali şi nu a încurcat atâta definiţiile lor. Curajul este aproape o contradicţie în termeni. Desemnează o puternică dorinţă de a trăi ce ia forma uşurinţei de a-ţi da viaţa. „Cine îşi va pierde viaţa o va câştiga” (Matei 10.39) nu este o probă de mistică pentru sfinţi şi eroi. E un sfat uzual printre marinari şi alpinişti. Ar putea fi tipărit într-un ghid alpin sau într-un manual de instrucţie. Acest paradox reprezintă întregul principiu al curajului; chiar şi al curajului foarte terestru sau foarte brutal. Un om izolat în mijlocul mării îşi poate salva viaţa dacă o riscă în genune. Nu se poate îndepărta de moarte decât dacă stă tot timpul la un pas de ea. Un soldat înconjurat de duşmani trebuie, dacă vrea să-şi croiască drum afară din încercuire, să asocieze o puternică dorinţă de a trăi cu o ciudată nepăsare faţă de moarte. Nu trebuie doar să se agaţe de viaţă, căci atunci ar fi un laş şi nu ar scăpa. Nu trebuie să aştepte moartea, căci atunci ar fi un sinucigaş şi nu ar scăpa. Trebuie să caute să-şi câştige viaţa într-un spirit de indiferenţă furioasă faţă de ea, trebuie să dorească viaţa ca pe apă, şi totuşi să bea din moarte ca dintr-un vin. Niciun filozof, îmi închipui, nu a exprimat vreodată această romantică enigmă, iar eu cu siguranţă nu am făcut-o. Însă creştinismul a făcut mai mult decât atât: el i-a indicat limitele în mormintele grozave ale sinucigaşului şi eroului, vădind distanţa dintre cel care moare de dragul vieţii şi cel care moare de dragul morţii. Şi până acum crştinismul a ţinut drept, deasupra suliţelor Europei, drapelul misterului cavalerismului: curajul creştin, care înseamnă dispreţ faţă de moarte, iar nu cel chinezesc, care înseamnă dispreţ faţă de viaţă. […]
pp. 116-118
G. K. Chesterton – Ortodoxia. O filozofie personală
Editura Humanitas Bucureşti 2008
boabe de cafea 