Alexandr Soljenitin – Arhipelagul Gulag [fragment]

Oare cînd am tocat şi-am risipit fără folos

Seminţele binelui, azvîrlindu-le-n hău?

Căci, tînăr, şi eu mi-am purtat pasul pios

Pe sub arcadele templului tău.

 

Trufaşă, aţîţată din pagini de carte,

Mintea mea pipăia absolutul,

Toate tainele lumii păreau dezlegate,

Destinul părea maleabil ca lutul.

 

Sîngele-n fierbere… Dulci năluciri vaporoase

Dansînd dinainte-mi în calp curcubeu…

Demn, fără larmă, se spulberase

Cetatea credinţei în sufletul meu.

 

Dar acum, cînd o taină m-a smuls nefiinţei,

Ridicîndu-mă din colbul cernit,

Eu ud cu lacrima recunoştinţei

Cărarea ce mi-ai hărăzit.

 

Acum ştiu că nu eu, rătăcind prin dileme,

Mi-am scris itinerarul cel viu,

Ci aurora Graţiei Supreme,

Ce mi s-a arătat într-un tîrziu.

 

Acum, drămui apa vieţii ca pe mied,

Umil între sclipiri diamantine,

Şi, o, Domn Slăvit al Lumii, iarăşi cred:

Tu, şi cînd te-am trădat, ai fost cu mine!

Alexandr Soljenitin – Pavilionul cancerosilor [fragment]

Probabil că, odată cu trecerea anilor, Oleg se va putea aranja mai bine. Dar chiar şi acum — de ce-şi amintea oare cu atâta drag de Uş-Terek, de ce aşteaptă să se încheie odată tratamentul pentru a se întoarce, în sfârşit, acolo, fie şi doar pe jumătate lecuit? N-ar fi fost oare firesc să capete ură pe locul deportării sale, să se înrăiască şi să-l blesteme? Nu, chiar şi ceea ce ţinea, mai degrabă, de domeniul satirei — până şi acele lucruri îi apar lui Oleg doar ca nişte glume demne de un zâmbet. Şi noul director al şcolii, Aben Berdenov, care a smuls din perete tabloul „Graurii” de Savrasov şi l-a zvârlit după dulap (zărise în el o biserică şi considerase că se face propagandă religioasă). Şi responsabila sanitară pe raion, o rusnacă înfiptă, care le ţinea de la tribună prelegeri intelectualilor de prin partea locului, iar pe urmă le vindea madamelor din regiune, pe sub mână, cu preţ dublu, crêpe-de-chine-ul care, oricum, apărea apoi, în curând, şi la magazinul raional. Şi maşina salvării care gonea în nori de praf, dar de multe ori nu cu vreun bolnav, ci cu treburile comitetului raional, pe post de simplu automobil, dacă nu chiar ducând făina şi untul pe la locuinţele şefilor. Şi comerţul „en-gros”, al micului comerciant cu bucata Orembaev: la băcănia lui nu găseşti niciodată nimic, dar pe acoperiş e un munte de lăzi goale, rămase de la marfa vândută — a fost şi premiat pentru depăşirea planului, dar dormitează mereu la uşa magazinului. Îi e lene să cântărească, să pună în pungi, să împacheteze. După ce-i aprovizionează pe toţi atotputernicii, îi alege pe cei demni, după părerea lui, de atenţie şi le oferă cu glas scăzut: „Ia o ladă de macaroane — dar întreagă”, „Ia un sac de zahăr — dar tot”. Sacul sau lada pleacă direct clin depozit la locuinţa respectivului, dar în acte sunt trecute de Orembacv ca vândute cu bucata. Şi, în încheiere, îşi aminti şi de secretarul trei al comitetului raional, care, vrând să-şi dea examenele de liceu ca extern, dar neştiind pic de matematică, se furişase noaptea la un profesor deportat şi-i oferise o blană de astrahan.Toate aceste lucruri le lua cu zâmbetul pe buze, fiindcă veneau după lagărul în caie domnea legea haitei de lupi.

Bineînţeles, ce nu pare o glumă, după lagăr? Ce nu pare adevărată odihnă?Este curată minune să-ţi pui, în asfinţit, cămaşa albă (singura, cu gulerul deja rupt, iar cum sunt pantalonii şi ghetele — mai bine nu întrebaţi) şi s-o porneşti pe strada principală a cătunului. Lângă club, sub acoperişul de stuf, zăreşti afişul „un nou film artistic — trofeu de război” şi pe prostul satului, Vasea, care invită pe toată lumea la film. Să încerci să cumperi cel mai ieftin bilet de două ruble — în rândul întâi, la grămadă cu puştii. Şi, o dată pe lună, s-o faci lată — să bei de două ruble şi jumătate, cu şoferii ceceni, o halbă de bere.În mare parte, Oleg preluase aceaslă viziune amuzantă, plină de bucurie, a deportării, de la soţii Kadmin — ginecologul Nikolai Ivanovici şi soţia sa, Elena Abksandrovna. Orice li s-ar fi întâmplat Kadminilor, în deportare, ei spuneau de fiecare dată:— Ce bine! Cât de bine-i, în comparaţie cu ce-a fost! Ce noroc ani avut c-am nimerit în locul asia fermecător!

Făceau rost de o pâine albă — ce bucurie! Astăzi e un film bun la club — ce bucurie! A apărut la librărie Paustovski, în două volume — bucurie! A venit un tehnician şi le-a pus dinţii — bucurie! Au mai trimis un ginecolog, o deportată — foarte bine! N-are decât să preia ea ginecologia, să facă ea chiuretajele ilegale, Nikolai Ivanâci o să facă terapie generală — bani mai puţini, în schimb, linişte mai multă. Un apus portocaliu-trandafiriu-roşu aprins-stacojiu în stepă — o încântare! Mic, zvelt şi cărunt, Nikolai Ivanovici o ia de braţ pe Elena Aleksandrovna — rotundă şi îngreunată, din păcate şi din pricina bolilor — şi, păşind tacticos, ies dincolo de ultimele case ale aşezării, să vadă apusul soarelui.

Dar viaţa li se transformase definitiv într-o ghirlandă împletită din florile bucuriei din ziua în care-şi cumpăraseră propriul bordei dărăpănat, cu grădină de zarzavat alături — ultimul refugiu din viaţa lor, asta o înţelegeau şi ei, ultimul acoperiş sub care vor trăi şi vor muri. (Au luat hotărârea să moară împreună: dacă moare unul, celălalt o să-l conducă, fiindcă ce rost ar avea să rămână, şi de dragul cui?) Mobilă n-aveau de nici un fel, şi bătrânul Homratovici, deportat şi el, primise comanda să construiască, în colţ, un paralelipiped din cărămizi. A ieşit un pat conjugal — dar, cât de larg, cât de comod! Asta da, bucurie! S-a cusut un sac lat, pentru saltea, şi s-a umplut cu paie. Următoarea comandă la Homratovici a fost o masă, dar una rotundă. Homratovici nu mai înţelegea nimic: de şaptezeci de ani trăia pe-acest pământ, dar masă rotundă nu văzuse. De ce să fie rotundă? „Ba am să vă rog frumos!” i-o schiţase Nikolai Ivanovici cu mâinile sale albe, pricepute, de ginecolog. „Să fie neapărat rotundă!” Următoarea grijă — să facă rost de o lampă cu gaz, dar nu de tablă, ci de sticlă, pe picior înalt, şi nu cu şapte focuri, ci neapărat cu zece — şi să mai aibă şi sticle de rezervă. La Uş-Terek, aşa ceva nu există, aşa ceva se procură treptat, li se aduce de către oameni buni de departe, dar iată că pe masa rotundă se aşază o asemnea lampă, care se mai şi acoperă c-un abajur făcut în casă — şi aici, la Uş-Terek, în 1954, când în capitală oamenii aleargă după lămpi cu picior şi a fost inventată deja bomba cu hidrogen — lampa aceasta, aşezată pe masa rotundă, meşterită în sat, transformă bordeiul lipit cu pămâht într-un salon formidabil de acum două secole. Ce triumf! Se aşează toţi trei în jurul mesei şi Elena Aleksandrovna spune din inimă:

— Ah, Oleg, cât de bine trăim acum! Trebuie să vă spun că, dacă nu punem la socoteală copilăria, e cea mai fericită perioadă a vieţii mele!

Şi adevărul e că are dreptate! Nu nivelul de trai îi face pe oameni fericiţi, ci relaţia inimilor şi felul în care ne privim viaţa. Şi una şi alta se află, întotdeauna, în puterea noastră şi asta înseamnă că omul e întotdeauna fericit dacă-o doreşte, şi nimeni nu-l poate împiedica.

Octavian Paler – Viaţa pe un peron [fragmente]

Modul în care un om îşi acceptă destinul este mai important decît însuşi destinul său. (Wilhelm von Humboldt)

………

Încă mai ţin minte ce am trăit, ce am visat. Şi, mai ales, încă mai am sentimentul că am greşit faţă de viaţa mea. Cîtă vreme omul se simte vinovat e încă om, nu-i aşa? Abia cînd începe să devină fiară pierde orice urmă de regret şi de vinovăţie. De aceea nu sînt încă pregătit să devin îmblînzitor, de aceea nu mă caută şi m-au lăsat să plec din mlaştină. Deocamdată trebuie să rămîn singur aici, să uit, să-mi uzez amintirile şi remuşcările pînă cînd vîntul va aşeza peste toate un strat gros de praf şi n-o să mai ţin minte nimic. Atunci voi fi fiară. Cînd mi se va întinde fluierul, voi cînta melodia care supune cobrele, la fel ca ei. Numai uneori, ascultînd vîntul îmi voi aduce aminte ca prin vis, poate, de timpul petrecut în gara aceasta.
Aşadar, domnilor, nu pentru a vă solicita compasiunea continui. Vreau să înţeleg care a situaţia încleştării dintre Dumnezeu şi fiară în mine. Ce şanse am să rămîn mai departe om.

………

Nu-i aşa că sînt încă om dacă mi-e frică?

………

Plec, domnilor.
Doamne, apără-mă de mine însumi.

Octavian Paler – Viata pe un peron [Editura Litera 2009]

G. Liiceanu – Uşa interzisă [fragment][II]

19 iunie
Cărtărescu, în Jurnalul său, notează „la 3 noaptea”: „Am citit deodată, într-o după-masă, Jurnalul de la Păltiniş, care mi-a apărut un fel de tragedie grotescă sau o farsă tragică. Dar orice nebunie îşi are, cumva, şi măreţia ei, şi poţi crede foarte bine, la urma urmei, că un om drag care a murit e încă viu, pentru că trăieşte în tine. Aşa crede Noica în cultură. Cu el e invers decît spunea Paleologu: ar fi fost un geniu dacă n-ar fi fost un prost. Dar admiraţia lui pentru Wittgenstein îi şterge multe păcate (fără a-l micşora pe cel împotriva Duhului: lipsa milei). Te întrebi la ce i-a folosit cititul miilor de cărţi dacă n-a putut înţelege gestul lui Vulcănescu. Şi cum i-au putut înghiţi discipolii, şi de ce, atîtea stupidităţi. Totul e însă mult mai complicat, căci grotescul bătrîneilor de tipul Ţuţea sau Noica este urmarea unei tragedii interne într-o mare tragedie istorică. Heidegger însuşi ar fi fost în alte condiţii […] un astfel de biet tataie excentric, îndesîndu-şi basca pînă la sprîncene şi exersîndu-şi prin cîrciumi maieutica.”

Am de spus următoarele lucruri: Noica însuşi se temea că existenţa Jurnalului de la Păltiniş o să le dea multora senzaţia că „au acces la gîndul lui” şi că, în felul acesta, au să intre în dialog cu el crezîndu-se scutiţi de obligaţia de a-i fi citit opera. Şi avea, iată, dreptate. Pentru că este mai simplu să citeşti o carte despre Noica şi să arunci apoi pe hîrtie, aşa, într-o doară, cam ce crezi tu despre el şi cum devine chestia. Ca şi cum el, Noica, e suma plimbărilor lui la Păltiniş, şi nu gîndul tors de la 20 la 78 de ani. E mai simplu şi, în termeni de timp, mai rentabil: pentru Jurnalul de la Păltiniş e nevoie de o după-amiază, dar pentru familiarizarea cu o idee clocită vreme de şase decenii e nevoie de cîţiva ani buni numai ca să începi să o adulmeci. Iar dacă vrei să ajungi la sursele acestei idei în filozofia lumii, de-abia atunci putînd să vorbeşti în cunoştinţă de cauză despre „Noica”, mai trebuie puşi la socoteală alţi cîţiva ani. Altminteri, vorba unui prieten fizician: dacă n-ai studiat teoria relativităţii, poţi să crezi că Einstein e un tip care scoate limba. Or, pentru Cărtărescu, Noica nu face decît să scoată limba. Noica nu e de căutat la Păltiniş şi nici în jurnale păltinişene, ci în efortul de a fi gîndit „golul de fiinţă”, „deveninţa”, „holomerul”, „arheul”, „cercul metafizic” etc, etc. Despre astea Cărtărescu nu suflă un cuvînt, pentru că „din afară” accesibile nu sînt decît bascul şi ghetrele lui Noica, adică anecdotica şi, în cel mai bun caz, un anumit patos existenţial grefat pe o bucată de istorie şi povestea unei Castalii româneşti. Greşeala asta au făcut-o şi oameni care i-au stat în preajmă: de la Paleologu, care a scris un text devastator despre Noica limitîndu-se la experienţa comună de la Cîmpulung, şi terminînd cu Pleşu, care a declarat într-un frumos articol din anii ’80 că în „cazul Noica” mai important e omul decît opera. Operă despre care, toţi care i-am fost în preajmă, credeam la un moment dat că o ştim numai pentru că respiram un aer comun, pentru că Noica ne mai citea pagini din cîte o carte la care lucra sau ne „povestea” cîte o idee a lui. (Ca şi cum filozofia se poate lua ca rîia, prin simplă frecare.) Aşa se face că nici unul dintre judecătorii lui ocazionali nu l-a citit „cap-coadă” cu creionul în mînă şi nu a făcut să iasă din „întîlnirea cu Noica” un teanc de conspecte. Tratatele lui de ontologie (în care se află „gîndul ultim”) au rămas, în timpul vieţii lui, un mister pentru toată lumea. Critica filozofică lipsea cu desăvîrşire, iar cea literară, cum era onest şi firesc, nu putea depăşi nivelul unor comentarii, aproximative şi ele, la Rostirea filozofică sau la Pagini despre sufletul românesc.

Pe scurt, Jurnalul de la Păltiniş era povestea unui crez, a unui mod de viaţă, a felului de a-ţi da un destin. Şi, la limită, o operă de ficţiune. Dar nu era documentul unei gîndiri, nici măcar nu era o „monografie”, şi era insuficient ― şi total inadecvat ― ca mijloc de a evalua o performanţă culturală. „Stupidităţile” rostite de Noica la Păltiniş şi „înghiţite de discipolii lui” nu fac parte din opera lui Noica.
Şi atunci, dacă aşa stau lucrurile, la ce răspund cuvinte ca „grotescul bătrâneilor de tip […] Noica”, „biet tataie excentric” etc? Faptul că un filozof poartă basc, că e grotesc, tataie sau excentric nu are nici cea mai mică relevanţă pentru filozofia lui. Şi Kant era grotesc, şi Wittgenstein era excentric. Ei şi?
De unde atunci prezumţia că putem vorbi despre Noica, Heidegger şi Wittgenstein cu aplombul cu care îi invocăm pe „optzecişti”? Cum de se mariază atît de bine ignoranţa şi morga? Este un semn de nobleţe mentală să ştii să admiri ceea ce te depăşeşte. În principiu, fiecare dintre noi poate, dacă are timp pentru asta şi interesul nu îi lipseşte, să acceadă la orice domeniu: fizică atomică, astrologie, filozofie sau cultură japoneză. Altminteri, orice domeniu în care nu am investit cazna necesară pentru înţelegerea lui mă depăşeşte şi este de preferat ca în privinţa lui să nu am opinii.
Filozofii se învaţă aşa cum se învaţă matematica şi aşa cum un matematician nu poate acoperi decît un domeniu anume al matematicii, un profesor de filozofie nu ştie à fond mai mult de doi-trei gînditori. Semnul „izolării culturale de tip oriental”, la care Cărtărescu se referă mai departe în nota lui, e tocmai acela de a ajunge să vorbeşti despre filozofi ca şi cum ai asista la un meci de fotbal: stai în tribună, e un soare călduţ, comentezi o fază şi între timp mai scuipi o sămînţă pe jos.

Gabriel Liiceanu – Uşa interzisă Editura Humanitas 2007

Ieromonah Savatie Baştovoi-Despre curaj şi libertate în ortodoxie [fragment]

– Radiati o mare bucurie cand vorbiti, cum ramane cu pocainta, cu lacrimile?

– Lacrimile? […]Dar hai sa va spun un caz cu parintele Rafail Noica, despre care voi stiti mai multe decat mine, ca sunteti din zona. A fost la noi intr-o noapte [la schituletul de la Bogaltin] si am slujit Liturghia cu el, si pe urma am stat de vorba. Eu auzisem de acest parinte Rafail, dar nu credeam bine despre el. […]

Avea cineva o carte cu el si spune: Ai citit Rafail Noica? Scrie bine. Zic: Ce fel de Noica? Zice: Fiul lui Constantin. Nu mai cartesc, zic, daca-i fiul lui Constantin Noica. Nu-mi place cum fac romanii tot felul de povesti si mituri despre cine vrei si despre cine nu vrei, mai ales credinciosii. Sunt satul de intelectuali. Si spun ca si atunci cand a venit, nu prea mi-au tremurat mie genunchii, nici nu aveam de gand sa-l intreb ceva, ca nu aveam nevoie. Dar dupa ce am slujit Liturghia, m-am aprins de dragoste pentru el si mi-am cerut blagoslovenie sa-l intreb cateva vorbe.

Si vreau sa va spun despre lacrimi. Stateam si vorbeam ceva despre pravila, despre rugaciune, stiti, cum ne rugam. Parintele statea in pat, ca era obosit, si-mi pare ca si cam bolnav, iar eu stateam jos pe podea, langa dansul. Eu am inceput sa fac o apologie a pravilei, ca, de, cand o faci, ai putina mangaiere, iar cand n-o faci, ai prilej de pocainta. Si el imi strange mana si se uita la mine si imi zice: Dumnezeu nu este pravila, Dumnezeu este dragoste. Si atunci i s-au inlacrimat ochii.

Stiti, ochii se inlacrimeaza [nu numai atunci cand noi ne vedem pacatele, ci mai ales] atunci cand noi intelegem ca Dumnezeu este dragoste. Ati vazut vreodata? Atunci cand nu ne vedem mult cu cineva, la intalnire plangem. Dar mai ales se vede asta la batranii de prin sate, care au copiii plecati, si-i vad foarte rar, poate doar de Paste. Si vezi acesti batrani cum ii asteapta in gara si cand ii imbratiseaza plang. Dar ei plang de bucurie, si numai ei stiu de ce mai plang, ce-si mai amintesc atunci, ce mai gandesc, pentru ca plansul acela e o mare bucurie. Asa cred eu ca sunt lacrimile astea cand spunem: Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat(Ps. 84,11), atunci cand noi ne-am imbratisat cu Dumnezeu si, iaca, plangem, pentru ca nu ne-am vazut de mult.

Stiti, asa ma gandesc, ca or fi asa lacrimi. Dar sunt si oameni care n-au lacrimi in afara, lacrimile lor sunt inauntru. Sunt unii asa mai plangaciosi, dar sunt si care&. Asa, cred ca sunt fel de fel. Importanta e bucuria noastra. Ca lacrimile fara bucurie nu sunt nimic, cine seamana cu lacrimi, cu bucurie va secera(Ps. 125,5). Asa ca, intai lacrimile, pe urma bucuria cu lacrimi.

preluat de pe Orthoblog

N. Steinhardt – Jurnalul Fericirii [fragment][XIII]

— Echilibrul, iarăşi şi iarăşi.

Dumnezeu nu este cuminţenie lumească, formalism şi convenţii, literatură pilduitoare ori sclifosită cucernicie. Dar nu e nici delir sadic ori masochist. Transcendenţă e, transfigurare e, extaz e — dar nu frenezie, nu ameţeală; la frenezie şi ameţeală duceau dansurile şi orgiile sacre ale păgânilor; acolo, sau undeva tare pe aproape, mă tem că duc şi dansurile în horă ale derviştilor în sufism. În creştinism însă extazul nu e niciodată tulbure. Dionysos şi Apollo se limitează aici reciproc. O fericire simultan nebunească şi controlată.

Dealtfel, marii sfinţi, în frunte cu Tereza de Avilla şi Ioan al Crucii au socotit extazul ca legat de faza începătoare a unei vieţi mistice şi contemplative. Cu timpul, stările „convulsive” — chiar dacă nu au nimic în comun cu frenezia şi fanaticii (în sensul misterelor antice) — încetează şi sunt înlocuite cu stări de fericire calmă; după agitaţie vin liniştea şi cuviincioasa interiorizare; isihia e surâzătoare şi înţeleaptă, nu face tărăboi. De ce? Pentru că merge spre esenţe, în vremea ce oricare extravaganţă opreşte atenţia asupra amănuntului exterior. Omul care de dragul lui Hristos şi-ar vopsi barba în albastru sau ar purta o pălărie cu pană mare de păun nu va fi niciodată în ochii semenilor săi omul lui Hristos, ci omul cu barba albastră sau omul cu pana de păun la pălărie: amănuntul pitoresc (fie el oricât de nevinovat sau chiar nostim) e o stavilă pe calea ce duce la esenţă şi deci joacă rol de opritoare.

Cu atât mai mult, creştinismul nu poate avea nici o legătură cu magiile de orice fel (magie este luat în înţeles de procedeu tipizat cu efecte sigure independente de efortul spiritual: adică în sens opus alchimiei care, ea, presupunea în prealabil curăţenia sufletească şi mintală a operatorului), cu freneziile hedoniste, desigur, dar nici cu posesiunile, cu halucinogenele, cu beţiile oricât de vaticinant şi departe ar merge pe căile nopţii, pe aleile delectării ori stupoarei (Henri Michaux). Nu prea ştiu cum să mă exprim, aş vrea să spun că în extazul creştin fiinţa omenească nu încetează de a fi raţională, modestă şi mai ales discretă. Isihastul, neapărat, e fericit, clocoteşte de fericire, dar nu se prea vede.

El nu seamănă cu acele fantome dintr-o poveste poliţistă englezească, fantome care tot apăreau la o anumită oră într-o casă părăsită, purtând lumini şi făcând gălăgie. Despre acestea, detectivul consultat răspunde că, de bună seamă, crede în fantome (e un scoţian), dar adaugă: numai în fantomele discrete şi interiorizate, care nu atrag atenţia asupra lor şi nu apar mereu la aceeaşi oră şi în acelaşi loc purtând lumini şi iscând zarvă în mod ostentativ. Ostentaţia nu poate fi însuşirea unei fantome autentice. Fantomele există, dar sunt cuminţi, îşi văd de ale lor. Creştinul sincer — Doamne, iartă-mă — este supus aceloraşi reguli de modestie.
(Réne Guenon: oamenii ajunşi la stadiile înaintate ale spiritualizării şi iniţierii nu ne sunt cunoscuţi, ca şi cum n-ar fi, pentru că sunt cu desăvârşire detaşaţi de lume, de problemele ei şi de noi. Nu se manifestă, întocmai ca fantomele cinstite.)

N. Steinhardt – JURNALUL FERICIRII Editura Dacia [1991]

Nichita Stănescu – Gând 6

Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar… de dragoste mai ales.

N. Steinhardt – Cuvinte de credinţă [fragment][I]

Daruind vei dobandi

Orb, neghiob si stramt la minte, cum ma aflu, n-am fost totusi atat de stupid si nestiutor incat sa cred ca Hristos ne cere sa dam din prisosul nostru: asta o fac doar si paganii.

Am fost insa indeajuns de nepriceput si de ratacit in bezna spre a cugeta – ceea ce pare intru totul conform cu invatatura crestina – ca ni se cere sa dam din putinul nostru, de nu si din prea putinul nostru. Ba am si mers pana la a ma invoi cu ideea ca din pilda celor doi bani aruncati de femeia vaduva in cutia darurilor (Marc 12, 41-44 ; Luca 21, 1-4) reiese indemnul de a da tot ce avem, toata avutia noastra.

A fost nevoie sa nimeresc a citi, acum catva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1998) pentru a intelege, cutremurandu-ma, infiorandu-ma, ca Hristos ne cere cu totul altceva. Si anume: sa dam ce nu avem.

Orb, neghiob si stramt la minte am fost. Si ferecat in chingile bunului simt celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut inchipui ca Hristos-Dumnezeul care a primit sa Se intrupeze si sa moara pe cruce aidoma celui mai nefericit si mai ticalos dintre muritori, ne va cere sa dam din prisosul ori putinul avutului nostru ori chiar avutul acesta intreg? Cum de ne-ar fi chemat la actiuni atat de simple, de apartinatoare lumii acesteia, de posibile adica?! Paul Claudel nu ni-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grairea: De ce va temeti? Sunt imposibilul care va priveste? Hristos, asadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: sa dam ce nu avem.

Dar sa-l ascultam pe Michaux: in manastirea unde ar dori sa fie primit se prezinta un candidat la calugarie. Ii marturiseste staretului : sa stiti, Parinte, ca nu am nici credinta nici lumina nici esenta nici curaj nici incredere in mine si nici nu pot sa-mi fiu mie insumi de ajutor, iar altora cu atat mai putin; nimic nu am. Firesc ar fi fost sa fie de indata respins. Nu asa insa. Ci staretul (abatele, zice poetul francez) ii raspunde: Ce-are a face! Nu ai credinta, nu ai lumina; dandu-le altora, le vei avea si tu. Cautandu-le pentru altul, le vei dobandi si pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele si semenul tau esti dator sa-l ajuti cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, usa a treia pe dreapta. Nu din prisosul, nu din putinul tau, ci din neavutul tau, din ceea ce iti lipseste. Daruind altuia ce nu ai – credinta, lumina, incredere, nadejde – le vei dobandi si tu. „Trebuie sa-l ajuti cu ceea ce nu ai.” „Dand ce nu ai, dobandesti si tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ti lipsesc.”

„Cu ceea ce crezi ca nu ai, dar care este, care va fi in tine. Mai adanc decat adancul sinei tale. Mai tainuit, mai infasurat, mai limpede izvor navalnic care circula fara oprire, chemand, imbiind la partasie.” Da, numai asa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum intotdeauna ne-a invatat: de vrei sa carmuiesti, slujeste; de vrei sa fii inaltat, smereste-te; de vrei sa mantuiesti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei sa-ti recastigi nevinovatia, recunoaste-te vinovat) si uluitor (de vei da ce nu ai, vei dobandi si tu ceea ce ai dat altora).

Nicaieri, in afara de Evanghelii, nu cred sa se fi vorbit mai raspicat si mai crestineste decat in micul poem al lui Michaux care mi-a starnit stupefactia si entuziasmul. Poate in unele fragmente din Fratii Karamazov si Demonii, poate Cervantes faurindu-l pe El nuestro Senor Don Quijote, El Christo espanol, poate Albert Camus in textul despre Oscar Wilde (intitulat Artistul in puscarie) si despre mergerea catre Hristos nu prin suferinta si durere (cale buna, inferioara totusi), ci prin exces de fericire si in clipe de euforie (cale superioara). Nicaieri nu cred ca vreun poet ori prozator sa fi vorbit mai de aproape de Cel neapropiat.

Dand ce nu avem, dobandim, prin ricoseu ceea ce – cu nemaipomenita sfruntare – ne-am incumetat a darui altuia. Lectia e valabila pentru orice crestin, cleric sau mirean. Pentru monah indeosebi. Sa nu se ingrijoreze, sa nu se sperie, sa nu se framante calugarul care isi simte launtrul desart, bantuit de neincredere si slabiciune, cuprins de intuneric si seceta; sa nu ia catusi de putin aminte la acestea toate. Ispite ale deznadejdii, netrebnice siretenii ale celui rau si uscat. Sa dea celor care vin la el – in chilia lui, in gradina manastirii, pe cerdacul arhondaricului, la usa altarului – ca sa afle credinta, intarire, lumina si o bruma de speranta – ceea ce ei asteapta de la el si ceea ce el prea bine stie ca in clipa aceea se poate intampla sa nu aiba. Sa le dea. Si, dandu-le, se vor rasfrange si asupra-i, se va milui si el din pomana facuta altuia. „Dand lumina pe care nu o ai, o vei avea si tu.” Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lamureste mai in adancime textul de la Matei 25 despre Infricosata Judecata? Nu cumva cei buni au dat insetatului din apa de care si ei duceau lipsa; infometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina dupa care si ei jinduiau?… Secretul vietii calugaresti se arata a fi: sa indraznesti a da ceea ce vremelnic se intampla sa-ti lipseasca. Iata paradoxul crestin in toata plinatatea, splendoarea si virtutea lui. Dar iata si fagaduinta uluitoare: dand ceea ce nu ai, dobandesti ceea ce ai stiut sa dai din golul fiintei tale. Darul suprafiresc se reflecta asupra-ti, se intoarce la tine ca un bumerang, ca o raza de lumina proiectata de oglinda – si te inavuteste, te implineste, te covarseste.[…]

N. Steinhardt – Cuvinte de credinţă Editura Humanitas [2006]

N. Steinhardt – Jurnalul Fericirii [fragment][XII]

Iulie 1964
Până la urmă toate se încurcă: poziţiile se tulbură, anii de temniţă se adună în progresie geometrică, căluşeii şi scrânciobul pe fiecare îl ameţesc. Se desprind cu încetul două secrete: 1) toată lumea are niţică dreptate şi 2) tot omul e nebun, deşi crede că numai ceilalţi sunt.
La început sioniştii şi legionarii, ţăranii şi intelectualii, liberalii şi cuziştii, comuniştii şi social-democraţii, carliştii şi antonescienii se adulmecau neîncrezători şi se priveau miraţi. Cum de poţi fi Persan? Până la urmă rodajul convieţuirii scoate din uz ochelarii ca dioptrie de îngustare, începi să constaţi că o anumită doză de dreptate e în şi la fieştecine şi că se prea poate întâmpla să fii Persan.
Explicaţia teoretică a lui Pierre Lasserre: lumea este mult prea complexă spre a putea fi cuprinsă într-o singură sistematizare oricât ar fi ea de grandioasă. Nu există nici o doctrină capabilă să dea toate răspunsurile.
Nu înseamnă că n-ai dreptul să-ţi formezi convingeri şi să le susţii. Chesterton: de vreme ce este părerea mea, desigur că o socotesc dreaptă şi cred în ea, altfel aş fi necinstit.
Ştiu totuşi că prin însăşi condiţia umană nu poţi crede şi pretinde a fi găsit o formulă absolut completă. Lumină şi întuneric e pentru toţi şi ploaia cade şi peste buni şi peste răi.
Nebun, e nebun. Uite-l cum mănâncă arpacaşul, îl lasă să se răcească şi-l mănâncă rece. — Nebun, e nebun de-a binelea. Uite cum înfulecă arpacaşul fierbinte, de parcă n-ar putea să-l lase să se răcească niţel. Şi pe urmă se miră că-l apucă burta. — E nebun, domnule, e nebun de legat, ţine căniţa în mâna stângă şi se spală cu dreapta. Anormal, să ştii că-i anormal. — Dement, dement cu adevărat, la ce te poţi aştepta din partea unui om — om, vorba vine — care se spală la fund ţinând cănuţa în dreapta şi-şi dă cu apă cu stânga. -Nebun, când îl cauţi se spală, d’aia n-avem pic de apă. — Nebun şi puturos, nu se spală cu săptămânile, l-ai văzut vreodată apropiindu-se de căldare? — Nu ţi-am spus că e nebun, uite-l cum se culcă cu faţa în sus şi cu batista pe ochi. — Da ce sunt nebun şi smintit ca el să dorm culcat pe o parte şi neacoperit pe ochi să-mi stric vederea? — Nebun, numai un nebun mai poate admira pe Sadoveanu şi pe Arghezi. — Trebuie să fii nebun, oricare ar fi fost netrebnicia atitudinii lor politice, să nu-ţi dai seama de nepieritoarea valoare literară a unui Sadoveanu sau Arghezi. — E omul nebun şi n-ai ce-i face, învaţă versuri de dimineaţă şi până seara. — Să ai prilejul de aînvăţa poezii aşa frumoase şi să nu-l foloseşti e nebunie curată. — Nu vezi că nici nu stă măcar pe tun, abia se aşează că s-a şi ridicat. -Nebun… stă de nu se mai termină pe tun, oameni ca ăştia, s-o ştii, îşi merită pedeapsa.
Nu e numai războiul tuturor împotriva tuturor, ci şi o certificare generală şi reciprocă a stării de nebunie. Peste puţin timp înţelegi că nimeni nu e nebun ori, şi mai bine, că toată lumea e niţel nebună.
Aparatul nostru de emisie-recepţie e acordat îndeobşte pe o singură lungime de undă şi ni se pare — iluzie audio-vizuală — că orice altă lungime e aberantă.
[…]
— Despre nebunie am mai învăţat ceva: că principalul — în închisoare ori în situaţii-limită — este să nu înnebuneşti. George Orwell (1984): nu izbutind să te faci auzit, ci rămânând zdravăn la minte duceai mai departe moştenirea omului.
De ce? Pentru că nebunia este contagioasă şi pentru că orice regim totalitar este şi nebun.
Este. Dar pe de altă parte, dialectica: mulţi s-au ţinut tari numai pentru că erau nebuni. Nebunia a fundamentat numeroase cazuri de păstrare a demnităţii. Poate fiindcă insul stăpânit de o monomanie dispreţuieşte mai uşor decât alţii ispita bunurilor. Nebun. Am şi eu o reputaţie de nebun bine stabilită, mai ales printre amicii evrei. Ce bine mi-a prins nebunia aceasta în ultimii douăzeci şi cincide ani. Ce mă făceam dacă nu eram nebun? Înnebuneai! îmi răspunde raţiunea.

N. Steinhardt – JURNALUL FERICIRII Editura Dacia [1991]

Andrei Pleşu – Minima moralia [fragment]

SENSUL CULTURII ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

Subiectul pe care l‑am ales e atît de pretenţios şi de cuprinzător, încît nu pot spera să‑l acopăr singur cum se cuvine. Pot spera doar să rezolv lucrurile nu venind cu un răspuns, ci punînd justa întrebare. S‑ar putea ca aceasta să fie condiţia contemporană a oricărui intelectual, dacă nu condiţia intelectualului dintotdeauna: a formula întrebările optime, în nădejdea că buna lor formulare echivalează cu un răspuns. […]

… Şi totuşi, fără cultură nu se poate! În ce fel urmează atunci să o integrăm vieţii noastre, depăşindu‑i iluziile şi limitele?

Cred că pot încerca o primă formă de răspuns plecînd de la bunul‑simţ. Toată lumea acceptă că, uneori, sînt lucruri mai importante decît cultura. Pentru omul comun, de pildă, mai importantă decît cultura e viaţa imediată. El plasează deci un „dincolo de cultură“ la nivelul empiriei zilnice. Există apoi omul politic care spune: e bună cultura, dar mai importantă e pragmatica politică, căci ea se ocupă de făurirea fericirii lumii. Cultura e o valoare secundă, de suprastructură. Există, în fine, omul religios care spune: există un „dincolo de cultură“ care trebuie plasat la nivelul sacrului. Întrebarea este dacă, admiţînd rînd pe rînd fiecare din aceste „dincolo“‑uri, drumul spre ele nu e optim cînd trece prin cultură. Şi dacă, atunci, cultura nu e cumva cel mai bun drum către altceva decît ea, medierea optimă, calea cea mai bună a propriei transcenderi. Vreau să spun că între doi artişti la fel de talentaţi, subliniez asta: la fel de talentaţi (căci nimic nu poate înlocui talentul), are şanse să fie mai bun cel care este şi cultivat. Între doi monahi cu la fel de intensă vocaţie spirituală (căci cultura nu poate ţine loc de vocaţie), e, poate, mai bun cel care în plus e şi un om de cultură. Tot astfel, între doi politicieni cu egală eficacitate politică, e încă mai eficace acela care e dublat de un om de cultură. Cultura nu trebuie înţeleasă, aşadar, ca un capăt de drum, ca un absolut: ea poate fi însă o modalitate foarte potrivită de a viza absolutul. S‑ar spune, prin urmare, că ceea ce numim „cultură“ e cea mai bună mijlocire atunci cînd îţi lipseşte nemijlocirea. Fiindcă există şi acest caz. Există, de pildă, oameni care pot plonja direct într‑un „dincolo“ paracultural; asta e o şansă pe care nu o are toată lumea şi, evident, cînd o ai, cînd deţii nemijlocirea aceasta, te poţi dispensa de mijlocirea culturii. Dar dacă nu o ai, cultura apare ca soluţie preferabilă. O soluţie foarte potrivită de altfel condiţiei umane în general. Umanitatea e o specie a intervalului: nu e nici sub puterea instinctului, care rezolvă lucrurile cu simplitatea naturii, dar nici sub incidenţa sacrului, care de asemenea rezolvă lucrurile simplu, cu simplitatea harului. Umanitatea e într‑o stare intermediară, e la mijloc. Ea s‑a rupt de instinct şi nu e încă în sanctitate. În această condiţie echivocă, nimic nu o reprezintă mai bine decît cultura. Cultura e cea mai adecvată modalitate de a subzista în condiţia intervalului; e cel mai bun mod de a aştepta o soluţie pe care nu o ai încă. Cultura e cea mai decentă formă de scepticism. Cine gîndeşte cum trebuie, nu se poate complace multă vreme în cenuşiul scepticismului. Dar cîtă vreme traversezi o criză de scepticism, e bine ca ea să aibă măcar prestanţa unui fapt de cultură. Cultura nu dă soluţii, nu dă reţete de viaţă (decît firilor bovarice), dar face suportabilă absenţa soluţiei. În general, cultura face totul suportabil şi mai ales face suportabil insuportabilul lipsei de convingeri în care trăim uneori. Poate că, în această accepţie a ei, cultura este o componentă „fatală“ a lumii moderne. Am, uneori, sentimentul că „cerul“ se lasă tot mai jos şi că cel mai înalt cer pe care îl vedem noi astăzi e cultura. Sînt şi „ceruri“ deasupra ei, dar nu le mai percepem. Ceva de acest ordin a simţit probabil Mircea Eliade cînd, la un moment dat, într‑o carte de discuţii cu un ziarist francez, spunea aşa: „…sînt de părere că noi, ca produse ale lumii moderne, sîntem condamnaţi să primim orice revelaţie prin intermediul culturii. Numai prin intermediul formelor şi structurilor culturale ne mai putem întoarce la surse, numai în cărţi mai putem încă găsi spiritul“. O dată mai mult, cultura apare ca o mediere, singura formă de mediere — crede Eliade — care ne‑a mai rămas. O presupusă instanţă de dincolo de cultură este sensul însuşi al culturii. Chiar o natură culturală cum e, pînă la urmă, Mircea Eliade simte asta cînd face o mărturisire ca aceasta: „…de cînd am fost în India mă susţine în permanenţă un gînd, şi anume că orice s‑ar întîmpla, există, undeva, o peşteră, o grotă în Himalaia, care mă aşteaptă“. Dacă faci cultură cu gîndul la un asemenea loc de dincolo de ea, ai, cred, o bună instalare în cultură. E interesant că în fraza lui Eliade e vorba de o grotă, deci de o adîncime, aşezată pe un munte, pe un loc înalt. O bună aşezare în cultură ar putea fi tocmai asta: a trăi simultan adîncurile şi înălţimea, a te instala cu cultură cu tot în profunzimea de deasupra ei…

pp. 98, 112, 113

Andrei Pleşu – Minima moralia

Editura Humanitas  Bucureşti 2002